altairicar

Just another WordPress.com site

Despre ploaie…(o poezie pe zi, Alexandrina Cheptanaru)

pe August 14, 2012

Ieri – cer senin şi soare. Azi-nori. Mâine-ploaie. În această legitate credeam până nu demult. Acum însă totul e schimbat sau poate, eu sunt schimbată. Cer senin, vânt, ploaie, curcubeu, furtună, dogoare…toate la un loc. Nu mai pot prezice timpul nici cu o oră înainte. Şi totuşi, timpul înseamnă dispoziţie. Ador viaţa, dar şi mai mult ploaia, pentru că viaţa face parte din mine, iar eu sunt ploaie. Poate că unii văd ceva tragic în ea, pentru că e în continuă cădere. Eu văd însă o uşurare, o binecuvântare a cerului, o linişte care guvernează rutina, ceva ce dă peste cap lumea. Îmi place la nebunie imprevizibilitatea ploii. Acesta e şi farmecul ei: e lucrul potrivit la momentul mu tocmai potrivit. Oricât de târziu nu ar fi, mereu mă trezesc să simt ploaia, să o ascult. Deseori încerc să îi înregistrez sunetul şi tot de atîtea ori eşuează tentativele mele de a o ţine minte până data viitoare. Fiecare eşec în acest sens este pentru mine o motivaţie, cea de a iubi ploaia din ce în ce mai mult. Oamenii aşteaptă mereu ceva. Speră că va apărea cineva. Desigur că nu fac nici eu excepţie – eu sunt în continuă aşteptare a ploii.

Mergând pe stradă, îmi dau seama că sunt unica în împrejurimi care nu fuge de ea, ci din contra, o caută,  o cheamă. De ce să îmi fie frică de ploaie? Oare nu vine ea de sus, de altfel, ca şi soarele, şi luna? De ce nu suntem terifiaţi de apariţia curcubeului? Oare nu discriminăm noi ploaia prin fuga de ea? Sau poate e bine că adoptăm o atitudine decât să o ignorăm?

Ploaia mi-a devenit prietenă de când eram copil. Ea e unica şansă de a-ţi face lacrimile şi durerile invizibile. Ea e unicul confident care, deşi te părăseşte în tăcere, se întoarce mereu la tine. Ploaia este unica comuniune materială creată între om şi Divinitate. În ploaie redevenim noi înşine. Doar atunci când cad picăturile-i dese pe pământ avem timpul să savurăm tăcerea a tot ce ne înconjoară. Prin banalul zgomot în ferestre, ploaia ne cheamă, ne trezeşte din rutină. Mulţi acuză ploaia ca fiind cea care ne provoacă dorinţa singurătăţii. Dar oare poate fi singur omul care le face cunoştinţă lui “ego” cu “alter ego”? Ploaia devine fericire atunci când simte că e acceptată, ba chiar aşteptată. Lăsaţi ploaia să vă mângâie, să vă pătrundă şi motivaţi-o să nu vă părăsească niciodată!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: