azi am avut un test pe care nu știu dacă l-am luat cu brio…circumstanțele au făcut ca toți cei implicați să fie și elaboratori de sarcini, și administratori de test, și evaluatori, și evaluați…trivialul era la ordinea zilei…interpretarea subiectelor depindea de experiența și capacitatea fiecărui participant de a interpreta un item sau altul…nu știu dacă vi s-a întîmplat vre-o dată să aveți musafiri neașteptați în casă…să puneți tot ce aveți pe masă, să încercați a clarifica scopul vizitei și să rămîneți tablou aflînd că gătiți fără rețete, că puneți prea multă sare sau prea puțin zahăr, că culoarea draperiilor nu armonizează cu mobila, iar faptul ca masa de bucătărie nu este din lemn deranjează…nu știu cum v-ați simți după ”cistka” făcută în coșul de rufe pe care nu le-ați sortat perfect…nu știu ce nota v-ați acorda personalității după ce ați fi învinovățiți că în ungherul stîng din antreu v-a scăpat atenției un biet păiangen, mulțumit că i-a scăpat și lui dumnezeu….și după toate ați afla că musafirii se simt de fel comod… dar dacă veți opera schimbările constatate cu multă și profundă satisfacție atunci…nu vor pleca…pentru că nu vor…ȘI PENTRU CĂ CASA DVS ESTE TOCMAI CEEA CE ȘI-AU DORIT…MEREU…
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
ALTAIR nu este doar un nume…
este o parte din viața noastră…
sunt sigură că nu am fost totdeauna perfecți – nu putem fi…
am trăit zile frumoase, dar și grele…ne-am asumat responsabilități pe care am încercat să le onorăm…am încercat…am căutat…am acceptat unele compromisuri pentru a putea face față rigorilor impuse cîndva – să promovăm excelența…
într-o discuție cu un coleg de la inspecția școlară cîndva am primit un reproș: la ALTAIR ne lipsim de statut…eu, spunea colega inspector cu un ton grav, prefer să-mi beau dimineața în liniște cafeaua, picior peste picior, nu să retrăiesc întîrzierea la masă a copiilor unor oameni străini…eu am respect față de personalitatea mea…
m-am gîndit atunci că am și eu niște tabieturi…îmi place și mie să-mi beau cafeaua, la o terasă…nu obligator în liniște, mi-ar place mai mult gălăgia pestriță de impresii și analize într-un grup de prieteni…mi-ar place mai mult să contemplez marea/muntele alături de cei care văd aceleași culori ca și mine, care nu sunt daltonici nici la nuanțe de culori, nici la instrumente de comunicare…m-am gîndit atunci că cel mai mare dușman al meu pot fi doar eu, cel mutilat de manifestarea de respect a celor care picior peste picior fac judecăți, emit raționamente și, mai ales, în impotența lor de a face ceva frumos, interesant, inedit fac trimitere la statutul de picior peste picior…
ALTAIR m-a învățat să caut soluții fără să fac abstracție de probleme…
nu suntem perfecți…mereu în căutare ne scapă cîte ceva, uneori mult, uneori puțin…
dar suntem mereu deschiși…
nu pentru musafirii care caută păiangenii rătăciți, nici pentru oameni cu statut select…pentru cei care vin să pună umărul spunînd: EU POT FACE ASTA MAI BINE…NU DISTRUGING CE AVEM…VREAU SĂ PUN UMĂRUL…
bună seara, ALTAIR…și mâine e zi…chiar dacă ai picat azi testul învață-ți lecția…recunoaște-ți corigența…
e la nave va…